Invaliditatea și condiția de copil – intersecţionalitate

De fapt noțiunea de „invaliditate” nu este definită în Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD). Totuși, în articolul 1 există unele linii directoare cu privire la această noțiune. Potrivit articolului 1:

„Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în cadrul societăţii, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”.

Referirea la „interacțiunea” dintre „deficiențe” și „bariere” este un element important.

Prin aceasta se recunoaște că excluderea din societate nu este determinată numai de faptul că persoana respectivă are o oarecare „deficiență”. Excluderea din societate este cauzată de barierele cu care se confruntă astfel de persoane. Această abordare este denumită în general abordarea „modelului social” privind chestiunea invalidității.

Modelul social al invalidității a fost dezvoltat de Mike Oliver la începutul anilor 1980. Mike Oliver a dorit să creeze un cadru trimitere la bibliografie 1.5.21 care să fie mai potrivit pentru nevoile persoanelor cu dizabilități. Modelul social este un cadru în care se spune că persoanele cu dizabilități nu sunt excluse din societate din cauza diferenței față de ceilalți sau a „deficienței” lor, ci barierele create de forțele din societate sunt cele care exclud aceste persoane și generează „invaliditatea”. Modelul social este un cadru util, pentru că atrage atenția asupra faptului că autoritățile și societatea trebuie să modifice și să adapteze legile, politicile, structurile și practicile pentru a le face mai incluzive și mai accesibile și că nu trebuie ca persoana care are o dizabilitate fizică, senzorială, cognitivă sau orice altă „deficiență” să aleagă între a se adapta la contextul existent sau a fi exclusă.

Modelul social a fost creat în opoziție cu modelul medical al invalidității, care de multe ori este încă aplicat de autorități și de furnizorii de servicii. Modelul medical pune accentul pe deficiență sau boala cronică, acesta fiind problema principală, și în toate abordările și „soluțiile” adoptate se bazează pe reducerea deficienței sau pe adaptarea persoanelor cu dizabilități la barierele existente, în loc să se concentreze pe eliminarea barierei. Modelul medical adesea prezumă că persoanele cu dizabilități sunt anormale, ceea ce poate duce la paternalism cu privire la serviciile oferite persoanelor cu dizabilități și întreține stigmatul și discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități.

Sursa: Disability Discrimination Act – Best Practice Trainers Resource Pack 2002 via Democracy, Disability and Society Group’s Taxi Driver Training Pack (Legea privind discriminarea din cauza invalidităţii – pachet de materiale pentru formatori privind bunele practici, 2002, din pachetul de materiale pentru formarea șoferilor de taxi pregătit de Grupul pentru democraţie, invaliditate și societate)

Barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități explicate din perspectiva modelului social:

În dreptul internațional, conform articolului 1 al Convenției ONU privind Drepturile Copilului (CDC), prin „copil” se înțelege „orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă”.

Deși conform dreptului internațional privind drepturile omului copiii nu au capacitate juridică în aceeași măsură ca adulții, nu înseamnă că punctul de vedere al unui copil nu are greutate. Conform CDC, părerea unui copil trebuie luată în considerare în mod serios la luarea tuturor deciziilor care îl privesc, în funcție de vârsta și maturitatea intelectuală a acestuia. Articolul 12 din CDC garantează „copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său de maturitate”. Aceasta se aplică în „toate chestiunile care îl privesc pe copil”.

Se poate totuși ca părerile copilului să trebuiască să fie puse în balanță cu „interesele” copilului. Noțiunea intereselor copilului este prezentată în articolul 3 din CDC în care se spune că „interesele copilului vor prevala” în toate acţiunile întreprinse de instituţiile publice sau private.

De asemenea, CDC recunoaște capacitățile de evoluție ale copilului în exercitarea drepturilor enumerate la articolul 5 și articolul 14. UNICEF a publicat un raport detaliat trimitere la bibliografie: 1.3.10 Gerison Lansdown, The Evolving Capacities of the Child, Capacitățile de evoluție ale copilului în care explică ideea și noțiunea de „capacități de evoluție”. Pentru a parafraza o idee din raport, statul și elementele statului sunt cele care au obligația de a crea politici, legi și practici care să le permită copiilor să își exercite drepturile. Capacităţile de evoluţie nu trebuie folosite ca o modalitate de a le refuza copiilor drepturile.

Este important să înțelegem modul în care părerile unui copil trebuie să influențeze stabilirea interesului său. Michael Freeman, care a scris foarte mult trimitere la bibliografie: 1.5.12 Michael Freeman, ‘Why It Remains Important to Take Children’s Rights Seriously despre drepturile copilului, despre cum se poate ajunge la un echilibru între interesul și părerile copilului și despre evaluarea „dezvoltării capacităților intelectuale”, spune că „nu există un răspuns simplu sau o soluție simplă la această problemă. Totuși, trebuie fără îndoială să nu se mai pună atât de mult accent pe ceea ce știu copiii – cu alte cuvinte ar trebui să nu se mai discute atât de mult despre cunoștințele și înțelegerea lor – ci să se aibă mai mult în vedere măsura în care decizia luată ce ei corespunde cu obiectivele lor și cu sistemul lor de valori”. Freeman susține mai presus de toate că pentru stabilirea interesului copilului trebuie ca punctul de vedere al copilului să fie luat în considerare și înțeles înainte de a respinge solicitările și preferințele copilului.

Articolul 3 din CDPD (care descrie principiile generale ale Convenției) îndeamnă la „respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi (…)”. Totuși, articolul 7 din CDPD spune că „în toate acţiunile care privesc copiii cu dizabilităţi, va fi luat în considerare cu prioritate interesul superior al copilului”.

Drepturile copiilor cu dizabilități sunt menționate în mod clar în două tratate internaționale, Convenția privind drepturile copilului (CDC) și Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD).

CDC vorbește în detaliu despre drepturile omului care se aplică în cazul tuturor copiilor (cu dau fără dizabilități) și interzice discriminarea din cauza invalidității în procesul de aplicare a drepturilor stipulate în CDC. Copiilor cu dizabilități li se dedică o secțiune specială în CDC, articolul 23. Conform acestui articol copiilor cu dizabilități „trebuie să li se asigure o viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia” şi să le faciliteze incluziunea în comunitate.

CDPD face trimitere la CDC la alineatul r din Preambul. Articolul 7 din CDPD vorbește anume despre copiii cu dizabilități și solicită statelor să ia „toate măsurile necesare” pentru a se asigura că minorii cu dizabilități beneficiază pe deplin de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în aceeași măsură ca alți copii.

Articolul 24 dispune accesul gratuit la învățământul primar și gimnazial obligatoriu în aceeași măsură ca alți copii și accesul la educație incluzivă.

Conform articolului 4 din CDPD privind obligațiile generale, copiii cu dizabilități trebuie să fie implicați și consultați în procesul de dezvoltare și aplicare a legilor și politicilor cu privire la persoanele cu dizabilități. Articolul 7(3) din CDPD solicită Statelor Părți să se asigure că minorii cu dizabilități au „dreptul de a-şi exprima liber opiniile în toate aspectele care îi privesc, ţinând seamă de opiniile lor în funcţie de vârstă şi gradul de maturitate”. Articolul dispune ca minorilor cu dizabilități să li se acorde asistenţa adecvată invalidității şi vârstei în condiţii de egalitate cu ceilalţi copii, în vederea exprimării libere a opiniei.

Articolul 13 din CDPD, care impune accesul efectiv persoanelor cu dizabilități la actul de justiție, în condiții de egalitate cu ceilalți, solicită să li se asigure ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei. Broșura See me, Hear me (Priveşte-mă, Ascultă-mă) {trimitere la bibliografie: 1.3.12 Save the Children, See me, Hear Me, a guide to using the UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities to promote the rights of Children – Salvați Copiii, Priveşte-mă, Ascultă-mă, ghid pentru utilizarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități pentru promovarea drepturilor copilului} oferă îndrumare și sugestii utile privind folosirea CDPD pentru susținerea drepturilor copiilor cu dizabilități.

Copiii cu dizabilități au două identități care se suprapun – sunt copii și sunt și persoane cu dizabilități. Astfel, barierele ce pot apărea sunt diferite față de cele întâlnite în general de copiii fără dizabilități și de adulții cu dizabilități. Este important să recunoaștem caracterul distinct al experienței copiilor cu dizabilități – care poate fi diferită de experiența copiilor fără dizabilități mintale și de cea a adulților cu dizabilități mintale. Această noțiune este cunoscută sub denumirea de intersecţionalitate, o idee adusă în atenția publicului larg prin lucrarea lui Kimberlé Crenshaw și pusă în relație cu rasa și sexul. Kimberlé Crenshaw spune că „Devenind conștienți de intersecţionalitate, putem înțelege mai bine și estompa mai bine diferențele dintre noi și putem negocia mijloacele prin care se manifestă aceste diferențe în crearea politicilor pentru categoriile de oameni”. În manualul intitulat Drepturile omului. Da! al Universității din Minnesota există un capitol util care analizează suprapunerea identităților de copil și persoană cu dizabilități și descrie nevoile specifice ale copiilor cu dizabilități.

Deși aici s-a vorbit mai mult despre suprapunerea dintre invaliditate și condiția de copil, este important să admitem că invaliditatea și condiția de copil nu sunt unicele caracteristici sau identități pe care le are o persoană și că poate fi nevoie să luăm în considerare și alte identități pentru a înțelege pe deplin natura experiențelor pe care le au aceste persoane și a barierelor peste care trebuie să treacă. De exemplu, un copil cu o dizabilitate mentală are și caracteristicile sau identitățile legate de rasă, etnie, religie, etnia romă sau apartenența la un grup nomad, LGBT (persoane lesbiene, homosexuale, bisexuale sau transsexuale) sau sex.

Legile și programele sunt în general create pentru a se ocupa fie de problemele copiilor, fie de cele ale persoanelor (adulților) cu dizabilități. Este posibil ca programele și legile care se concentrează numai pe grupul țintă să nu se aplice în mod adecvat în cazul barierelor specifice întâlnite de copiii cu dizabilități mintale. De exemplu, o lege care permite unui copil să dea declaraţie de martor în desfășurarea procedurilor judiciare în conformitate cu „capacitățile sale de evoluție” poate fi interpretată ca excluzând copiii cu dizabilități mintale de la a da declaraţie de martor în procedurile judiciare. Judecătorii pot refuza să audieze ca martor un copil sub vârsta de șapte ani pentru că aceștia cred că minorii sub vârsta de șapte ani nu au capacitatea de a da declaraţie de martor. Cele două practici ar fi neconforme cu principiile și drepturile incluse în CDC și în CDPD. După cum s-a spus în raportul UNICEF despre capacitățile de evoluție ale copilului, „este important de subliniat că aplicarea drepturilor copilului nu depinde de capacitatea de a avea un reprezentant sau de atingerea unei anumite vârste”.

Pentru profesioniștii care lucrează cu copii cu dizabilități mintale sau întâlnesc astfel de copii în munca lor este important să aibă în vedere nevoile concrete ale copiilor cu dizabilități atunci când le furnizează servicii (juridice, sociale sau de sănătate). Cea mai bună modalitate de a face asta este de a-l întreba chiar pe copil despre ce fel de sprijin are nevoie (dacă este cazul). Informații utile se pot obține și de la membrii familiei sau de la îngrijitori, care îl cunosc bine pe copil – deși opiniile lor nu trebuie să prevaleze asupra celor exprimate de copil.

• Sensibilitate la posibilele implicații ale dezavantajelor generate de intersecţionalitate.
• Înțelegerea echilibrului dintre drepturile copilului, abordarea bazată pe interesul copilului, și capacitățile de evoluție ale copilului.
• Sensibilitate la implicațiile modelului social al invalidității și la nevoia de a recunoaște și a elimina barierele.