Reprezentare și asistență

Dreptul la reprezentare juridică sau asistență în procedurile juridice este protejat prin dreptul internațional al drepturilor omului. Acest drept este cel mai important în spețe care implică infracțiuni și privarea de libertate. De exemplu, articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice protejează dreptul la asistență juridică gratuită, „ori de câte ori interesul justiţiei o cere”. Același articol include dreptul la asistență gratuită din partea unui interpret într-un proces penal, dacă persoana „nu înţelege sau nu

vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată”. De asemenea, aceste drepturi sunt garantate copiilor implicați în proceduri penale, conform articolului 40(2) din CDC. Dreptul de „a avea acces rapid la asistenţă juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare” în cazul copiilor care au fost privați de libertate este protejat prin articolul 37(d) din CDC.

Articolul 13 din CRPD protejează drepturile tuturor persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv ale copiilor cu dizabilităţi mintale. Totuși, conținutul articolului nu se referă în mod clar la dreptul la reprezentare sau asistență juridică. În schimb, solicită Statelor Părți să asigure „ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei” pentru a asigura accesul efectiv la actul de justiție pentru toate persoanele cu dizabilităţi în toate procedurile juridice. Gibson argumentează că articolul 13 din CDPD include dreptul implicit la asistență juridică pentru persoanele cu dizabilităţi în anumite cazuri. Autoarea spune următoarele:

„[Î]n absența unor foruri care sunt suficient de simple și în ceea ce privește procedura și în ceea ce privește dreptul material pentru a permite cetățenilor cu dizabilităţi să beneficieze de un proces echitabil fără asistența unui avocat — convenția solicită statelor să asigure asistență juridică persoanelor cu dizabilităţi care nu au acces la asistență juridică privată, iar asistența juridică trebuie să fie cel puțin disponibilă pentru spețe ce implică încălcarea drepturilor omului care sunt incluse în tratat.”

Profesioniștii care lucrează cu copiii cu dizabilităţi trebuie beneficieze de formare cu privire la drepturile relevante legate de asistența juridică, reprezentare și asistență pentru copiii din țara și regiunea în care profesioniștii își desfășoară activitatea. În urma formării, profesioniștii trebuie să fie capabili să trimită copiii la autoritățile relevante pentru a asigura accesul la reprezentare și asistență efectivă pentru copiii care își susțin drepturile omului sau care atacă o încălcare a drepturilor omului la instanțele naționale. Pentru a asigura accesul efectiv la actul de justiție, reprezentarea și asistența trebuie să fie accesibile copiilor cu dizabilităţi mintale, ceea ce se discută în detaliu aici

http://mdac.org/A2J-training-site/notiuni-de-baza/accesibilitatea/?lang=ro

Sunt disponibile instrumente practice pentru a-i ajuta pe avocați să își desfășoare activitatea de reprezentare a copiilor într-un mod adaptat lor și persoanelor cu dizabilităţi. Un exemplu de bune practici este raportul alcătuit de UNICEF și de Biroul ONU pentru droguri și criminalitate (UN Office on Drugs and Crime), care stabilește criterii pentru dezvoltarea asistenței juridice adaptate copiilor în Africa. Raportul acoperă trei competențe cheie pentru asigurarea asistenței juridice adaptate copiilor: audierea clienților copii, consilierea și negocierea și susținerea efectivă a cauzei copilului. Recomandările raportului privind audierea clienților copii nu se referă în mod special la copiii cu dizabilităţi mintale, raportul doar oferă niște sfaturi utile care sunt relevante în acest context:

„Pe lângă evaluarea capacității de comunicare a copilului, furnizorul de servicii de asistență juridică trebuie să încerce să afle informații despre factorii culturali, sociali, religioși și elementele din viața copilului care pot influența capacitatea furnizorului de servicii de asistență juridică de a comunica cu copilul sau cu familia acestuia. Fără aceste informații, încercarea de a furniza asistență juridică eficace poate fi infructuoasă din cauza lipsei de comunicare dintre furnizorul de servicii de asistență juridică și copil și familia acestuia, și poate duce la formularea de obiective nerealiste, irelevante ori imposibil de atins. Furnizorii de servicii de asistență juridică trebuie să înțeleagă modul în care factorii care nu au legătură cu domeniul juridic pot afecta acțiunile și procesele decizionale ale copiilor și ale familiilor acestora.”

Pe lângă reprezentarea juridică clasică, se pot impune forme speciale de asistență pentru copii, cum ar fi numirea unui susținător al cauzei copilului din afara sistemului juridic sau un tutore ad litem care să reprezinte opiniile copilului în procedurile relevante, pentru mai multe detalii a se vedea

http://mdac.org/A2J-training-site/notiuni-de-baza/participarea-la-desfasurarea-procedurilor/?lang=ro

Profesioniștii trebuie să fie cunoască toate formele de reprezentare și de asistență disponibile pentru copii în aceste cazuri și să le acorde sprijin copiilor pentru a aceștia din urmă să aibă acces la aceste mecanisme așa cum se impune. Profesioniștii din domeniul juridic și alți reprezentanți sau alte persoane care oferă asistență copiilor în procedurile judiciare și administrative au responsabilitatea de a se asigura că serviciile și sprijinul lor sunt accesibile copiilor cu dizabilităţi mintale și că acestea pot să le satisfacă nevoile.

Apar unele tensiuni specifice pentru profesioniștii care lucrează cu copiii cu dizabilităţi mintale atunci când încearcă să le asigure în condiții de egalitate dreptul la reprezentare și asistență juridică. Aceste tensiuni sunt legate de principiul cuprinzător al „interesului” copilului, stabilit la articolul 3(1) din CDC și la articolul 7(2) din CDPD, care poate intra în conflict cu dorințele sau opiniile copilului. Cu toate acestea, toți copiii, inclusiv copiii cu dizabilităţi mintale, au dreptul, inclus în drepturile omului, de a li se asculta opinia, conform articolului 12 din CDC „ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate”. Mai multe informații despre aflarea opiniilor copilului pentru a asigura participarea sa efectivă la proceduri găsiți aici

http://mdac.org/A2J-training-site/notiuni-de-baza/participarea-la-desfasurarea-procedurilor/?lang=ro

Pot apărea conflicte de interese în furnizarea serviciilor de reprezentanță și asistență. De exemplu, un profesionist numit să reprezinte opiniile copilului într-o procedură juridică (cum ar fi un tutore ad litem) poate de asemenea să aibă obligația legală de a face o recomandare instanței cu privire la demersul de urmat și care profesionistul crede că este în interesul copilului (ceea ce poate duce la un rezultat diferit de cel dorit de copil). În astfel de situații este important ca profesioniștii să îi informeze pe copii de dublul lor rol – și să-l informeze pe copil în avans despre orice acțiuni determinate de „interesul” copilului care pot intra în conflict cu voința copilului și cu preferințele sale. Studiile care s-au făcut până acum, de exemplu lucrările lui Ruegger, arată că adesea copiii nu sunt conștienți de acest dublu rol.

Alte conflicte de interese pot apărea atunci când persoana numită să reprezinte opiniile copilului are și rolul de a controla accesul la resursele necesare pentru punerea în aplicare a hotărârii instanței. Prin urmare, sunt necesare măsuri suplimentare de siguranță pentru a se asigura reducerea la minimum a conflictelor de interese în furnizarea serviciilor de reprezentare și asistență. În conformitate cu condiția de a da importanța cuvenită opiniilor copilului luând în considerare vârsta sa și gradul său de maturitate, este extrem de important ca profesioniștii să nu facă discriminare în baza etichetei de dizabilitate mentală care se poate aplica minorului. Mai multe informații despre datoria de a nu discrimina se găsesc aici.

Pentru a îndeplini aceste obiective de formare și educare a profesioniștilor, competența principală necesară este comunicarea în mod eficace cu minorii cu dizabilităţi intelectuale și psihosociale. Aceasta trebuie să presupună dezvoltarea unor metode de comunicare non-verbală, incluzând comunicarea alternativă și augmentativă, comunicarea facilitată și comunicarea totală. De vreme ce se poate de exemplu ca profesioniștii din domeniul juridic să nu aibă ei înșiși formare în aceste metode de comunicare, ei trebuie să beneficieze de pregătire pentru a identifica situațiile în care este nevoie de astfel de sprijin pentru comunicare pentru a se asigura că înțeleg ceea ce le transmite clientul copil și că pot astfel să îl reprezinte în mod corect. Se pot găsi îndrumare practice pentru audierea copiilor în procedurile civile, penale și de contencios administrativ – cum ar fi pachetul cu materiale de lucru de la Advocacy Gateway din Regatul Unit. Acesta conține sfaturi pentru avocați și profesioniștii care lucrează în sistemul juridic pentru a facilita comunicarea cu copiii; iată [ unele dintre aceste sfaturi:

„Puneți întrebări scurte folosind cuvinte și construcții comune, exprimând, pe rând, câte o idee. Repetați des numele, locurile și denumirile obiectelor. Respectați o ordine logică și cronologică, explicând subiectul și arătând că s-a schimbat subiectul propoziției atunci când este cazul. Fiți atenți la interpretările literale și verificați dacă minorul a înțeles. Nu vă bazați pe faptul că minorii (fie ei copii sau adolescenți) spun de la sine când nu înțeleg ceva.”

Pentru mulți copii cu dizabilităţi, sprijinul cel mai important pentru comunicare îl reprezintă părinții, familia și prietenii – așadar este important ca profesioniștii să interacționeze cu aceste persoane pentru a afla opiniile copilului. Perspectivele multidisciplinare pot de asemenea îmbunătăți comunicarea, cu implicarea educatorilor, asistenților sociali și a altor persoane care oferă sprijin și care îl cunosc bine pe copil. Acest proces consultativ, cu toate că este important, nu trebuie să înlocuiască datoria profesioniștilor de a încerca să comunice direct cu copilul, ori de câte ori este posibil, profesioniștii trebuind să fie conștienți de eventualele conflicte de interese care pot apărea în stabilirea opiniilor copilului, care pot fi aflate din consultările cu alte persoane din viața copilului.

Unele exemple de bune practici în comunicare sunt discutate în amănunt aici și includ abordarea în mozaic care presupune strângerea de informații despre punctul de vedere al copilului prin plimbări, convorbiri, crearea și revizuirea împreună (inclusiv fotografii făcute de copii, desene și înregistrări audio-video) și modelul Caselor din copac care permite copiilor să deseneze o casă a lucrurilor bune, o casă a îngrijorării și o casă a visurilor și să comenteze asupra lor.