Accesibilitatea

(a) Prevederi relevante ale Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități

Accesibilitatea este un principiu general care stă la baza Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Noțiunea este descrisă la articolul 3.

În plus, dreptul la accesibilitate a fost recunoscut pentru prima dată într-un tratat privind drepturile omului la articolul 9 al Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabiliăți (CDPD). Este un articol detaliat, care începe cu următoarele cuvinte:

„Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Parte vor lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale”.

Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități oferă linii directoare privind acest articol inovator în Comentariul general Nr 2 (2014).

(b) Comentariul general Nr 2

Conform alineatului 13 din acest document,

„Accesibilitatea trebuie asigurată tuturor persoanelor cu dizabilități, indiferent de tipul de deficiență, fără nici un fel de deosebire, cum ar fi în baza rasei, a culorii pielii, a sexului, a limbii, a religiei (…) a sexului sau vârstei” și „trebuie în special să fie luate în considerare abordări privind genul și vârsta persoanelor cu dizabilități”.

Comentariul general nr. 2 menționează clar că în cazul accesibilității bunurilor și infrastructurii existente sunt valabile considerente diferite față de cele valabile în cazul unor bunuri și unei infrastructuri noi. Conform alineatului 14:

„Barierele în calea accesului la obiectele, utilitățile, bunurile și serviciile existente destinate sau deschise publicului trebuie să fie eliminate treptat în mod sistematic și, ceea ce este mai important, trebuie monitorizate permanent, cu scopul de a se ajunge la accesibilitate deplină”.

În schimb, trebuie luate măsuri pentru a se asigura că bunurile și serviciile noi sunt accesibile încă de la început.

Obligația de a nu discrimina și obligația de a asigura accesibilitatea se suprapun. Uneori, însă nu întotdeauna, lipsa accesibilității constituie discriminare, în ciuda articolului 5 din CDPD.

Există tendința de a combina adaptarea rezonabilă” și „accesibilitatea”. De fapt, ele sunt obligații distincte. Adaptarea rezonabilă este datoria de a face modificări pentru a elimina dezavantajul pe care l-ar putea avea o anumită persoană, în timp ce accesibilitatea este datoria de a se asigura că informația, comunicările care se fac, mediul construit, etc. sunt făcute în așa fel încât persoanele cu dizabilități să aibă mai mult acces la ele, în general.

Accesibilitatea este mai relevantă pentru persoanele cu dizabilități intelectuale (inclusiv pentru copii și tineri) decât pentru persoanele cu dizabilități psihosociale. Informația și comunicarea sunt în special relevante – ambele sunt chestiuni extrem de importante în contextul sistemului justiției. În următorul fragment din Comentariul General Nr. 2 se recunoaște acest aspect:

„Persoanele cu dizabilități nu se pot bucura pe deplin și fără restricții de libertatea de gândire și de exprimare și de multe alte drepturi și libertăți fundamentale dacă nu au acces la informație și la comunicații. Astfel, articolul 9, alineatul 2 (f) – (g) din Convenție prevede că Statele Parte trebuie să promoveze asistența directă și reprezentanții, (…) să promoveze alte forme adecvate de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități pentru a le asigura accesul la informație și să promoveze accesul persoanelor cu dizabilități la informațiile noi și la tehnologia și sistemele de comunicații, inclusiv internetul, prin aplicarea standardelor obligatorii de accesibilitate. Informația și comunicațiile trebuie să fie disponibile în formate ușor de citit și în modalități și metode îmbunătățite și alternative pentru persoanele cu dizabilități care folosesc astfel de formate, modalități și metode”. (alin. 21)

„Nu poate exista acces efectiv la actul de justiție dacă (…) serviciile, informațiile și comunicațiile pe care acestea le furnizează nu sunt accesibile persoanelor cu dizabilități (art. 13). Pentru a asigura protecție împotriva actelor de violență, abuzurilor și exploatării, şi adăposturi, serviciile de sprijin și procedurile trebuie să fie accesibile persoanelor cu dizabilități, în special femeilor și copiilor”. (art. 16)

Informațiile și comunicațiile accesibile pentru copiii cu dizabilități intelectuale presupun furnizarea informațiilor în format ușor de citit și folosirea materialelor ajutătoare – cum ar fi imagini sau modele. Instituţiile din domeniul justiției trebuie să planifice în avans și să se asigure că sunt disponibile materialele relevante pentru a putea fi utilizate imediat de personal.

În plus, profesioniștii care lucrează în sistemul de justiție și care se poate să aibă sarcina de a comunica cu minorii cu dizabilități mintale sau de a le da acestora informații trebuie să cunoască dispozitivele de asistență și formatele alternative și să știe cum și când să le folosească. Pentru aceasta este nevoie de formare.